August 2013

Anul trecut cand am participat la UTMB m-am indragostit de zona Chamonix. Anul acesta nu m-am inscris la UTMB, deoarece am avut alte prioritati, dar cand mi s-a oferit posibilitatea sa ajung in Chamonix cu niste prieteni buni, Diana si Petru Mandreanu, nu am ezitat nici o clipa.

Mont Blanc Fast&Light este un vis de al meu, de cand il urmaresc si il am ca idol pe Kilian Jornet. Dupa ce anul trecut am fost pe Mont Blanc prima oara, am realizat ca la 4000 de metri altitudine altfel sta treaba, dar totusi mi s-a parut incredibil sa poti face Mont Blancul rapid, pe post de tura de o zi.

Obiectivul principal al excursiei era sa merg pe Mont Blanc cu Diana si Petru intr-un mod cat mai rapid, dar si sigur in acelas timp, mai ales ca Diana si Petru nu au o experienta foarte mare iarna pe munte. Am stabilit ca vom face tura in 3-4 zile, in functie de vreme si ca vom dormi la refugiul Tete Rousse (3167 m) cu cortul. Speranta mea a fost ca voi reusi sa ma aclimatizez cat de cat cu ei si apoi voi incerca sa fac inca o data tura. Evident ca a fost o avalansa de intrebari printre gandurile mele, totusi este Mont Blanc, nu Piatra Mare, Bucegi sau Fagaras, deci nu prea merge sa faci pe zmeul.

Din Romania am plecat cu Diana, Petru si Stefana, o prietena de-a Dianei. Drumul pana acolo l-am facut in 3 zile, cu 2 escale, o noapte in Timisoara si una intr-un camping fain de hipioti in Munchen. In Franta am stat la o matusa mai indepartata de-a Dianei, la 40 de km de Chamonix, in satul San Nicolas de Veroce, langa Saint Gervais.

Munchen si Zurich

12 August: In prima zi de sedere, am facut o tura la Jonction (2580 m). Imi doream sa fac aceasta tura de un an. Jonction este intersectia ghetarilor cu pamantul. Peisajul este fabulos! A doua jumatate a traseului este prin gol alpin, pe o muchie incadrata de doi ghetari. La final cei doi ghetari din parti se unesc si de acolo pana spre Mont Blanc sunt numai ghetari. Pe acest traseu s-a urcat prima data pe Mont Blanc. In momentul de fata, pe acest traseu se mai poate ajunge pe Mont Blanc, doar iarna, aceasta fiind chiar tura clasica pe timp de iarna. Din cauza topirii ghetarilor din ultimii ani, pe timp de vara traseul este foarte crevasat. Undeva in apropierea traseului acesta este si un mic monumet, aici ar fost primul bivuac al celor care au urcat prima data pe Mont Blanc. Tot aici sunt facute foarte multe filmari de a lui Kilian, de aceea mi-am dorit mult sa ajung aici. Mi-a luat ceva pana l-am gasit, am boschetarit un pic, dar in final tot efortul a meritat.

 

 

 

 

13 August: Chamonix – Plan du Aiguille – Le Signal – Mer du Glace – Chamonix. Dupa tura, am facut o vizita la o prietena foarte buna, CPNT-ista, mutata de scurt timp in Chamonix. M-am minunat unde sta, pe Main Street, iar de pe balconul ei se vede direct Mont Blanc-ul. Si cum stateam noi la o bere pe teresa privind Mont Blanc-ul, ma suna Diana, ca daca nu vreau sa urc la Aiguille du Midi (3842m), ca ei au pass si ca nu mai au chef sa mai mearga si altundeva. Clar… o iau si pe Irina si dai si fugi si prinde penultima cabina. Ajunsi la 3842m, totul a fost ca un maraton, hai si aici, hai si aici, fa poza si aici. Si asa fugeam noi pe la 3800m in pantaloni scurti si tricou.

14 August: In a treia zi, am abordat prima data Mont Blanc-ul, impreuna cu Diana si Petru. Ei au urcat cu tramvaiul pana la Nid D’Aigle (2380 m) iar eu am urcat pe jos din satul Bionnai, prin Valea Bionnasay. De aici a trebuit sa car un rucsac care cantarea 25 kg fara apa, iar la 3167m, la Tete Rousse am campat. Scapam de bagaje, urmand ca a in urmatoarea zi sa pornim spre Mont Blanc si sa ne intoarcem tot aici.

15 August: A doua zi din ascensiunea a inceput de pe la 4 dimineata. Am inceput sa abordam urcarea, sa traversam Grand Culoar-ul noaptea, atunci fiind cel mai sigur. Catararea pe stancile si pe cablurile fixe dinainte de Refugiul Gouter a mers bine si astfel ajunsi la 3817 m am fost surprinsi de soare si am inceput sa mai dam jos din haine.

De la Refugiul Gouter (3817 m) au inceput sa se simta efectele altitudinii, astfel deplasarea sa se faca din ce in ce mai greu. Ritmul scadea din ce in ce mai mult si faceam pauze din ce in ce mai dese. Intr-un final, cu greu am ajuns pe Domme du Gouter la 4304 m. De aici am coborat intr-o sa si apoi am urcat la Refugiul Vallot (4362m). Pe ultima bucata inainte de refugiu, ma luase si pe mine o durere de cap, asa ca am mers putin mai repede, urmand sa-mi astept prietenii la refugiu.

 

Atunci am realizat faptul ca, mai mult ca sigur, pica treaba cu Mont Blanc Fast&Light, deoarece e greu rau daca nu esti aclimatizat.

La Refugiul Vallot m-am intins un pic si am asteptat sa vina si Diana cu Petre. Pana au aparut, mi-am mai revenit putin. Ei insa erau din ce in ce mai rau, cu dureri de cap si tot tacamul. In acel moment am luat cea mai inteleapta decizie, sa facem cale intoarsa, deoarece starea lor nu dadea semne ca s-ar mai ameliora. In concluzie, Diana si Petru au facut cale intoarsa, iar eu m-am dus pana pe varf, urmand sa-i ajung la intoarcere.

La refugiu imi revenisem. Am lasat rucsacul mare si am abordat ultima portiune spre varf. Aceasta este cea mai grea bucata, atat din punct de vedere tehnic, cat si din punct de vedere fizic, din cauza lipsei oxigenului. Pe prima bucata am plecat tare, astfel ca prima jumatate am facut-o in 20 de minute, apoi m-a lovit iarasi altitudinea si a doua parte am facut-o in 50 de minute.

Ajuns pe varf, m-am pus in fund sa mananc un mar (din Livezile Dobrinoiu, evident) si cand ma uit mai bine, un tip care dormea pe acolo semana cu Micutu`, Laurentiu Barza, un prieten foarte bun, de care stiam ca si el este in zona. Si incep eu sa strig “Micutule”, dar nimic, se uitau francezii aia ciudat la mine, unu de nebun sta in fund si strigaJ. Mai iau cateva guri de mar si iarasi “Micutule”. Si tot asa pana am terminat marul. Ma resemnez cu idee ca mi s-a parut, ca o fi fost de la altitudine. Dar cand sa plec, la cativa metri de acest om, statea asezat alt om, care semana cu Vali, alt prieten. Acum parca totul e mai convingator si incep sa strig Vali. Atunci se trezeste si Micutul si convins ca e vorba despre alt Vali se uita spre mine. Oho, Micutule, cateva vorbe, putina plaja, poze la bustul gol, doar suntem pe Mont Blanc si apoi inapoi la vale spre prietenii pe care ii lasasem mai jos.

Din varf spre vale boierie, acum aveam de partea mea gravitatia si cum nu mai foloseam atatea resurse, nici altitudinea nu se mai simtea. Am ajuns inapoi la Refugiul Vallot in mai putin de 15 minute, mi-am luat ruxacul si apoi i-am prins pe Diana si Petru din urma. La Goutter am baut un ceai si apoi inapoi la cort la Tete Russe.

La fel ca si anul trecut, dupa ce am ajuns pe varf, nu-mi mai doream altceva decat sa ajung inapoi in vale.

16 August. Matinali am plecat spre Nid D’Aigle, de unde Diana si Petru au luat tramvaiul, iar eu am continuat coborarea pe Valea Bionnasy. Cu cat coboram mai mult, cu atat incepeam sa ma simt mai bine si sa imi doresc sa incerc totusi aventura Mont Blanc fast&light.

Si dai si stai si gandeste-te, gandirea logica imi spunea ca nu am ce cauta si a doua zi voi sta la bere in Geneva. Dar acel ceva din mine, care ma diferentiaza de “ lumea normala” nu-mi dadea pace, fara macar sa incerc. Fara sa spun nimic, nici prietenilor mei, nici cu cei care vorbeam din tara, in gand deja imi faceam planuri. De abia pe seara le-am comunicat prietenilor mei de calatorie mea. Ei a doua zi urmau sa viziteze Geneva, deci ne vom vedea pe seara in Chamonix.

In gand aveam o mie de framantari, de temeri, de incertitudini, totusi sa urci de unu singur pe Mont Blanc in adidasi nu e chiar atat de simplu pe cat pare. Am calculat toate variantele, planurile de back-up, situatile neprevazute care ar putea aparea.

Pana seara aveam planul gata, ma trezesc la 2 jumate noaptea, la 3 a.m. plec la drum. Initial vroiam sa plec din Chamonix si sa termin in Chamonix. Doar ca nu aveam cum sa ajung in Chamonix, dar am echivalat cu bucata de unde stateam pana la intrarea in traseu, care era mai lunga decat bucata din Chamonix pana la intrarea in traseu.

Echipamentul pentru tura Mont Blac Fast&Light a fost urmatorul:

-Tricou Sponser (pentru a ma folosi de buzunarele de la spate), manecute Compressport (pentru a imi relaxa si a intarzia oboseala in brate), bluza sintetica subtire, vesta polar UTF, foita, pufoaica (pe care din fericire nu am fost nevoit sa o folosesc);

-Chilot Underware CompresSport (m-a ajutat din plin cand nu ma mai oxigenam cat trebuia si picioarele au inceput sa-mi arda), pantaloni ¾ subtiri, jambiere Compressport, sosete Compressport si sosete de lana;

-Papuci LaSportiva Q-Lite, Coltari de alergare SnowLine;

-Caciula, Buff si Casca Schi-Alpinism (pentru siguranta pe bucata Tete Ruse-Gouter, pe unde frecvent cad pietre);

-Bete Trekking, Piolet (pentru creasta ascutita din apropierea varfului);

-Rucsac Schi-Alpinism;

-4 sandwich-uri, o halva, cateva geluri, o fiola magneziu si un activator;

-2 bidoane Sponser, de 1L si de 800 ml.

Pe la 21 m-am bagat la somn, dar bineinteles ca cele o mie de ganduri m-au framantat si era aproape miezul noptii iar eu nu dormeam… Vazand treaba asta, m-am decis sa aman cu o ora plecarea.

Si dai si stai si gandeste-te, gandirea logica imi spunea ca nu am ce cauta si a doua zi voi sta la bere in Geneva. Dar acel ceva din mine, care ma diferentiaza de “ lumea normala” nu-mi dadea pace, fara macar sa incerc. Fara sa spun nimic, nici prietenilor mei, nici cu cei care vorbeam din tara, in gand deja imi faceam planuri. De abia pe seara le-am comunicat prietenilor mei de calatorie mea. Ei a doua zi urmau sa viziteze Geneva, deci ne vom vedea pe seara in Chamonix.

In gand aveam o mie de framantari, de temeri, de incertitudini, totusi sa urci de unu singur pe Mont Blanc in adidasi nu e chiar atat de simplu pe cat pare. Am calculat toate variantele, planurile de back-up, situatile neprevazute care ar putea aparea.

Pana seara aveam planul gata, ma trezesc la 2 jumate noaptea, la 3 a.m. plec la drum. Initial vroiam sa plec din Chamonix si sa termin in Chamonix. Doar ca nu aveam cum sa ajung in Chamonix, dar am echivalat cu bucata de unde stateam pana la intrarea in traseu, care era mai lunga decat bucata din Chamonix pana la intrarea in traseu.

Echipamentul pentru tura Mont Blac Fast&Light a fost urmatorul:

-Tricou Sponser (pentru a ma folosi de buzunarele de la spate), manecute Compressport (pentru a imi relaxa si a intarzia oboseala in brate), bluza sintetica subtire, vesta polar UTF, foita, pufoaica (pe care din fericire nu am fost nevoit sa o folosesc);

-Chilot Underware CompresSport (m-a ajutat din plin cand nu ma mai oxigenam cat trebuia si picioarele au inceput sa-mi arda), pantaloni ¾ subtiri, jambiere Compressport, sosete Compressport si sosete de lana;

-Papuci LaSportiva Q-Lite, Coltari de alergare SnowLine;

-Caciula, Buff si Casca Schi-Alpinism (pentru siguranta pe bucata Tete Ruse-Gouter, pe unde frecvent cad pietre);

-Bete Trekking, Piolet (pentru creasta ascutita din apropierea varfului);

-Rucsac Schi-Alpinism;

-4 sandwich-uri, o halva, cateva geluri, o fiola magneziu si un activator;

-2 bidoane Sponser, de 1L si de 800 ml.

Pe la 21 m-am bagat la somn, dar bineinteles ca cele o mie de ganduri m-au framantat si era aproape miezul noptii iar eu nu dormeam… Vazand treaba asta, m-am decis sa aman cu o ora plecarea.

17 August: Asadar la 3 a.m. eram in picioare. Am mancat ovazul pregatit cu o seara inainte si un iaurt, si la 4:10 am pornit in aventura.

Am plecat usor, mers/alergare usoara. Somnul putin, ora matinala, exagerarea cu mancatul la ora aceea, nu mi-au facut un inceput de tura fericit, la un moment dat eram ferm convins ca o sa ma intorc… De fapt nu ca o sa ma intorc, ci ca o sa urc pana la Nid D’Aigle si de acolo cobor prin Les Houches direct in Chamonix.

Incet, incet odata cu primele raze de lumina, imi aparea si mie cheful si dorinta de a duce pana la capat aceasta provocare. Rasaritul m-a prins pe la 2000 m, iar peisajul era fabulos, ghetarul Bionnasy cuprins de primele raze ale diminetii, parea desprins dintr-o poveste. Vazand semnele topirii ghetarilor, mi-am adus aminte de toate lectiile de geomorfologie, despre relieful glaciar si periglaciar, parca calatoream in timp si vedeam toate etapele, mi-am adus aminte de Carpatii Romanesti si acum eram in stare sa-mi imaginez cu a fost si la noi treaba cu ghetarii.

Eram doar eu, caprele negre si tot acest peisaj fantastic, era prea devreme ca civilizatia care a impanzit acest munte si l-a transformat intr-unul foarte comercial sa-si faca simtita prezenta. In gara la Nid D’Aigle pustiu. Trenul care tocmai atunci implinise 100 de ani, inca nu isi incepuse programul.

O alta temere a fost cea cu privire la Jandarmeria Montana. Din cate am auzit, nu te-ar lasa sa urci daca esti singur si daca nu ai echipament de alpinism. Cu francezii nu prea te joci.

Ajuns la Tete Rousse, am intalnit primii oameni. Aici am mancat un sandwich, m-am aprovizionat cu apa, 1.5L si am abordat mai intai zona denumita Grand Couloir, apoi zona de stanca cu cabluri fixe, ce te scoate la refugiul vechi Gouter. Cu casca in cap, asigurandu-ma destul de mult, cu urechiile ciulite, cu privirea in sus si printr-un sprint, am trecut fara probleme de Grand Couloir.

In aceasta zona am realizat ca nimic nu ma mai poate opri sa ajung pe varf, era o placere sa catar pe acest granit. Inaintam extrem de repede in comparatie cu acum doua zile sau cu un an in urma.

Pe la ora 9 am ajuns la Refugiul Gouter, 3817 m. Aici am mancat un sandwich, am luat un gel, am rugat pe cineva sa-mi faca o poza. De aici incepea zapada, mi-am luat sosetele de lana si coltarii de alergare Snow Line peste adidasi. Pana aici totul e in grafic. Imi doream sa fiu pana la orele 14 pe varf, pentru a reusi sa ajung de doua ori pe Varful Mont Blanc in 48 de ore, doar prin resurse propii.

Urmatoare bucata Gouter-Domme du Gouter (4304 m) este destul de monotona, o fata plina cu zapada, unde urcusul se realizeaza in serpentine. Nu are nimic tehnic, dar deja aici se simte altitudinea si parca nu se mai sfarseste, tot urci si urci si parca nu ai inaintat deloc. Totusi de data asta, portiunea aceasta a mers bine. Am mers constant, fara pauze si totusi se simtea ca mai fusesem in urma cu doua zile pe aici.

Cand am ajuns in saua de dupa Domme du Gouter, inainte de Vallot, am inceput sa ma simt mai aerian. Aici am facut o pauza mai lunga, am mancat, m-am hidratat, am luat un gel si un magneziu si m-am pregatit pentru ascensiunea finala a Mont Blancului.

Un episod haios aici, am rugat o doamna sa-mi faca o poza, mi-a facut cu telefonul meu si apoi am vazut ca mi-a facut si cu telefonul ei. Eu am intrebat-o daca nu vrea sa le fac eu o poza si mi-au spus ca nu, cine stie. Am plecat de acolo in alergare, pentru ca era coborarea spre sa si am auzit “ Ici, ici, Kilian Jornet” : )) de abia acum m-am prins, m-au confundat cu Kilian. Ma gandesc o clipa, ma intorc sa le spun, dar trebuia sa urc inapoi, asa ca am lasat-o asa, sa se bucure si ei :)).

Si voiniceste incep si eu sa ii dau la deal, sau la mal, cum ar spune unii. Prima bucata, pe langa refugiul Vallot este lipsita de bucati tehnice, trebuie doar sa ii dai la deal, numa ca deja de la 4300 m parca ai o soseta in gura si aerul nu mai intra in plamani. Foarte ciudat, ma asteptam ca in acele momente sa am pulsul foarte ridicat, de aceea mi-am luat si centura de puls cu mine, dar paradoxal, in momentele in care nu mai puteam respira aveam pulsul destul de scazut, cam 130, in conditiile in care eu intru in anaerob pe la 190.

Apoi a inceput creasta, celebra creasta finala a Mont Blanc-ului. Daca pana aici am mai fentat-o eu, de aici nu a mai mers, 10-20 de metri si pauza. Aici i-am multumit lui Dumnezeu ca am luat pioletul cu mine, nu zic, m-as fi descurcat si fara, dar a fost un plus extraordinar de incredere. Mai ales cand ma intersectam cu unii din sens opus si trebuie sa ies din poteca ingusta, pe fetele care coboara vertical kilometri intregi spre Franta si Italia.

Totusi Snow Line-ul este facut sa alergi pe zapada, nu sa mergi pe creste tehnice. Prima senzatie a fost ciudata, mai ales pentru ca, cu doua zile inainte folosisem coltari tehnici. Nu simti ca se infig coltii, dar in schimb ai control extraordinar. Totusi au si ei o limita, adica nu se compara cu coltarul tehnic, care unde il pui acolo ramane.

Sa revenim, mergeam 10-20 de metri si ma puneam in genunchi, asigurat in piolet. In portiunea aceasta, cu numeroase opriri, mi-au cam inghetat piciorele. Era mai frig decat cu 2 zile in urma, cand ne-am dezbracat la bustul gol.

Si am ajuns si pe varf, la ora 12:10, la 8 ore dupa ce am plecat din Saint Nicolas de Veroce. Inca un vis indeplinit. Rog sa mi se faca o poza si hai de vale, ca nu e vremea de pierdut, ca mi-au inghetat destul de tare picioarele.

Chiar daca am ajuns pe varf, totusi trebuia sa raman concentrat si la coborare, doarece cele mai multe accidente se petrec la coborare si aici vreau sa-l citez pe Kilian: ”You have climbed the sumit, only when you are down in the valley”.

Pe coborare a inceput distractia, efectele raului de inaltime disparuse si ma puteam bucura de deplasare. Un pic mai incordat pe creasta, iar apoi, m-am dat ca pe schiuri la vale. Snow Line erau perfecti pentru asa ceva, nu se blocau in zapada, dar ma ajutau sa imi mentin controlul.

De pe Mont Blanc pana la refugiul Gouter, 3800 m, am facut mai putin de 50 de minute. Aici mi-am dat jos ghearele de pisica Snow Line si apoi am zburat pe corzile fixe dintre Gouter si Tete Rousse. Foarte repede si pe Grand Couloir, astfel am ajuns la Tete Rouse, 3200 m, dupa o ora si jumatate de pe varf. Aici am reaprovizionat cu apa, un sandwich si sa continuam.

De aici am inceput sa ma inmoi, cum am coborat rapid, s-a facut brusc cald, lucru care m-a cam lovit un pic. Parca nu mai intra nici apa, nici mancarea, nici gelurile, nimic. Acum nu mai conta, cum o fi, hai la vale. De la Tete Ruse in jos s-a umplut si poteca cu turisti care au urcat cu tramvaiul si se plimbau pana la Tete Rousse. Am trecut si de Nid D’Aigle, lumea se uita ca la urs la mine, unu alb la fata (de la crema de soare), in adidasi, cu casca si pioletul agatat pe rucsac alearga de nebun pe aici… Coborarea spre Les Houches o stiam din urma cu un an, atunci am facut-o, cu rucsac de 60l in spate, pe noapte, impreuna cu Cezar si Bogdan. Atunci nu mi-am dat seama cat de lunga e si mai ales cate mii de serpentine are… am crezut la un moment dat ca innebunesc, nu m-am invartit atat in viata mea….

Ma taiase-m si la stomac, imi era sete, dar nu mai puteam bea apa, imi era foame, dar nu mai intra nimic. Imi era cald, dar imi era lene sa-mi dau sosetele de lana jos… Ma simteam ca la un ultra, cand nu-ti mai pasa de nimic si vrei sa termini naibii odata totul. Asa si acum, sa ajung o data in Chamonix.

Dupa 10 ore de stat pe munte, am reusit sa urc si sa cobor Mont Blanc-ul. Din Les Houches au mai urmat 8 km de plat. Au fost ai naibii de grei astia 8 km, nu credeam ca mai ajung odata. Drumul asta il stiam de anul trecut, pe aici s-a dat startul la UTMB si mi-am adus aminte de toate momentele grele de anul trecut de la UTMB.

Am tras pana la ultima picatura de energie din mine sa ajung in mai putin de 12 ore de la plecarea din casa, in fata bisericii din centrul Chamonixului. Am fost la limita, ajuns pe Main Street-ul din Chamonix de abia m-am strecurat printre oameni sa ajung in timpul propus.

Intr-un final am ajuns. Mi-am bagat capul direct in fantanita din piata, am savurat niste apa rece, m-am descaltat de papuci si de sosetele de lana si m-am intins pe scarile bisericii privind spre Mont Blanc. Erau mai putin de 4 ore de cand pasisem pe Mont Blanc, iar acum eram in Chamonix, sus erau vreo -10 grade, iar aici canicula, cu temperaturi spre 40 de grade, aceasta diferenta am simtit-o din plin.

Si aici se uita lumea la mine ciudat, cui ii pasa.. La un moment dat ma intreaba un tip de unde vin si ii arat Mont Blancul si m-a intrebat cate zile am facut. Cand i-am zis 4 ore, a crezut ca fac misto si a plecat.

Cand m-am linistit un pic, le-am dat mesaj prietenilor ca am ajuns cu bine, am sunat-o pe maicamea, care desi ii spusesem ca nu ma mai duc inca o data, stia pe cine are la usa si era sigura ca nu ma las pana nu mai incerc. Apoi m-am dus la Irina, am facut un dus si m-am intins relaxat pe balconul ei cu privire directa spre Mont Blanc.

La final parametrii turei au fost urmatori: 4500 diferenta de nivel, 47 km in 12 ore. Dovada aici: http://connect.garmin.com/activity/364973728

Pe seara am iesit in oras, ne-am intalnit si ceilalti prieteni din zona, Micutu, Vali, cu care ma intalnisem cu 2 zile inainte pe Varf si cu Scrici, care urma sa urce in urmatoarele zile sus.

Cam aceasta a fost povestea sederii in zona Chamonix. Apoi a urmat o saptamana plictisitoare in Italia, prin Milano, Venetia si pe la mare.

Starea de rau m-a tinut toata ziua si chiar si a doua zi, neputand sa mananc mai nimic. Se pare ca cel mai tare m-a afectat coborarea, nu urcarea.

In concluzie, treaba asta cu Mont Blanc Fast&Light a fost posibila, dar nu recomand nimanui fara suficienta experienta montana, suficienta pregatire fizica si o recunoastere a turei. Aceasta postare este doar un raport al turei mele, cu bune, cu rele, nu reprezinta un ghid. Chiar daca eu, aparent, am tratat superficial anumite aspecte, va asigur ca am stiut ce fac si mi-am asumat in totalitate toate faptele.

Alta parte interesanta ar fi atitudinea ghizilor. Anul trecut si cand am fost cu Petru si Diana, se uitau toti cu scarba la noi, ceva de genu, ca vai ce incostienti sunteti ca nu mergeti legati in coarda, fara ghid si chestii de genul. Cand am fost singur, in adidasi, am gasit alta reactie din partea lor, majoritatea m-au salutat si m-au incurajat. Totusi nu cred ca sunt chiar atat de naspa pe cat credem noi, iar din punct de vedere tehnic si al pregatirii, jos palaria.

Odata cu implinirea unor vise, apar altele si la partea cu imaginatia si visatul, ohoo, stau bine si cum cel mai bine este ca toate sa le faci la timpul lor, nu o sa spun mai multe acum. Cum ar zice unii pe Facebook, cand te opresti din visat, te opresti din trait sau viata incepe cand depasesti limita confortului. Eu va spun sa visati, sa credeti si sa va impliniti visurile.

Toate acestea s-au putut realiza cu ajutorul lor si de aceea le multumesc:

-Diana, Petru si Stefana;

-Sponser Sport Food Romania;

-Compressport Romania;

-La Sportiva Romania;

-Livezile Dobrinoiu;

-Asociatia Sport La Orice Varsta;

-CPNT Brasov.

Numai bine!