CE SPUN ALTII

  • Laura Popa
    Tocmai ce m-am întors din tabăra de alergare din munții Bucegi, cu Bianca, Silviu, Mihai și Andrei. Cu implicarea fiecăruia, tabăra a fost una foarte reușită. Alergare cât cuprinde, pe deal, la vale, pe munte, prin iarbă sau bolovăniș, prin pădure, pante abrupte sau line, mers rapid sau cu bețe. Mâncare foarte bună, ca la mama acasă :), prezentări teoretice, întrebări, discuții, ateliere de exersat cunoștințele dobândite, un mini concurs care a activat spiritul de competiție existent în orice alergător :), masaje super și foarte foarte multă bună dispoziție. Cam ăstea ar fi câteva din ingredientele principale ale unei tabere reușite, cum a fost și acum. Prezentările făcute de Silviu au fost extrem de folositoare nu numai pentru participanții la Marathon 7500, dar și pentru noi ceilalți, muritorii de rând :), care doar au aspirații că, poate, cândva, vor ajunge pe acolo… măcar ca voluntari.. M-am întâlnit și cu prieteni mai vechi, din celelalte tabere, dar m-am bucurat să întâlnesc și să cunosc oameni noi, alergători cu același scop ca și mine, să ne îmbunătățim tehnica de alergare și să avem rezultate pe măsură. Punctul esențial care mi-a atras atenția a fost că, dacă vrei să alergi cu viteză, trebuie mai întâi să înveți să alergi încet. Îmi place asta. Și îmi place și cum sună. Și în perioada următoare, chiar o să o pun în practică. Pentru că… undeva, cândva, vreau să alerg ca o căprioară :) pe munți… (însă, toate la timpul lor). Informațiile primite s-au completat foarte bine cu poveștile din experiențele de concurs ale lui Silviu și cu cele din culisele concursurilor organizate de echipă. Iar sfaturile și corecturile din timpul turelor de alergare au făcut toată diferența. Mai mult, grija față de ceilalți din grup și spiritul de echipă mi-au sărit, pentru a mia oară, în ochi, așa cum se întâmplă de când am început să particip la aceste tabere. Iar cireașa de pe tort a fost mini concursul unde fiecare dintre noi a arătat cum aplică ceea ce a învățat și a apreciat frumusețea alergării celorlalți colegi, distrându-ne de minune (iar eu am fost foarte mândră de colega mea de cameră…și de celelalte căprioare, că băieții, oricum, aleargă de nu-i ajungi Ș). Iar ca încheiere, am avut parte și de o recompensă specială, când toți membrii echipei și-au demonstrat într-un mini concurs ad-hoc calitățile și experiența în ale alergării. Așa că, nu o să lipsesc nici de la următoarea tabără. Chiar vreau să alerg ca o căprioară…:) Însă, de mult voiam să povestesc despre cealaltă tabără, în care am fost recent cu Bianca, Silviu și Mihai. Cu bița, pentru care am o pasiune specială. Este vorba despre circuitul cu bicicleta din Transalpina și Oltenia din luna mai, anul acesta. Mi-a lăsat amintiri de neuitat. Să stingem luminile și să începem. ……  ”E groaznic de frumos!” Acesta a fost răspunsul meu la întrebarea lui Silviu la vreo câteva zeci de minute după ce plecasem din Păltiniș. Totul mi se părea groaznic… de frumos. Groaznic… Pentru ca, deși am alergat toata iarna, pe bicicleta nu m-am mai urcat de anul trecut, din septembrie, de la circuitul din Delta. Și, să pornești într-o tura de 200 km cu peste 1500 metri diferență pozitivă de nivel fără să mai fi pus piciorul pe pedala bicicletei de 6 luni de zile, și asta doar cu o săptămână înainte de un maraton (primul tău maraton), e curată nebunie‼ Însă Silviu mă acceptase, iar eu luasem decizia după o lungă și matură chibzuință, așa că iată-mă cu picioarele pe pedalele bicicletei, pe șa, în grupul care fremăta de nerăbdare. Îngrozită de ce simțeam și vedeam. Iar începutul a fost pe măsura pauzei: la nici zece minute după ce am pornit, aproape în lacrimi, îmi venea să întorc bicicleta și să zic că renunț, că rămân să fac plimbarea cu duba, că le doresc o călătorie frumoasă, fără mine. Nu am făcut-o însă… probabil de rușine și gândindu-mă ca mai am timp sa abandonez pe parcurs J… Frumooos, de nu se poate povesti…. Pentru că, în jur, totul era atât de frumos: verdeață, verdeață și iar verdeață… Copaci verzi, un verde pur care iți atingea parcă ochii și îți încălzea inima, păsărele vesele care ciripeau, ape cântătoare, frunze foșnind în bătaia vântului, dealuri și munte, fără țipenie de om, doar liniștea în care se auzea cântecul apei și al păsărilor, scrâșnetul cauciucurilor pe pietricelele săltărețe. Doar eu nu aveam ochi pentru atâta frumusețe, muncind din răsputeri să țin pasul cu ceilalți. O provocare imensă acest circuit‼ În cazul meu, 213 km calculați după schema Biancăi (cu 1340 m diferență pozitivă și 2030 m diferență negativă în zilele maxime), pedalați în 4 zile minunate, zile în care am trăit cât alții într-o lună, în care am trecut de la groază la extaz, de la frustrare și disperare la bucurie și fericire, de la neputințe și limite autoimpuse la noi și uimitoare perspective, timp care m-a schimbat și m-a îmbogățit. Poate părea un clișeu, dar nu este. Pentru că fiecare tură are ceva special. Iar aici peisajul a fost de-a dreptul incredibil. Munți, văi, dealuri, șes, peșteri, chei, o natură de o bogăție și o frumusețe ce nu se poate pune în cuvinte, de o diversitate uluitoare: când urcai pante abrupte, când coborai curbe line, când pedalai pe drumul drept sau ușor la vale sau la deal, când coborai abrupt pe pietriș sau bolovani. În jur, pe măsură ce urcam în munți sau coboram în văi, natura se schimba neîncetat. Trăgea cu ochiul spre noi, să vadă dacă îndrăznim să fim cumva plictisiți și ne surprindea iar cu câte una din frumusețile ei tainice. O splendoare! Aici, în Oltenia, am întâlnit oameni extraordinar de amabili și de ospitalieri, muncitori, pricepuți în meșteșugul lor, oameni cu poftă de viață și care știu să prețuiască viața, care nu credeam că mai există în veacul acesta. Am intrat în atelierul olarului și am văzut cum bucata de lut prinde viață. Cum se lasă modelată în mâna pricepută a meșterului și prinde forme. Priveam vrăjită cum olarul învârtea constant roata cu piciorul, iar masa amorfă de lut se transforma, sub acțiunea apei și a mâinii sale, chiar sub ochii mei, într-o coloană de lut, apoi o coloană țuguiată, o clepsidră plină, o scobitură într-un fel de căuș, apoi căușul se lățea și prindea margini, apoi se aplatiza și, în final, … farfuria de lut. Uluitor. Părea atât de simplu și de natural să modelezi lutul. Părea că chiar și eu, care nu am aplecări spre astfel de lucrări, aș putea face această joacă de copil. Însă doar părea, pentru că cei 30 de ani de experiență de modelat lutul își spuneau cuvântul în cazul meșterului olar (…meserie, din păcate, pe cale de dispariție…cred). Toate strădaniile noastre cele mai bune au fost sortite eșecului. În cel mai bun caz, palidele noastre eforturi de a construi ceva au avut ca rezultat ceva ce ar putea semăna cu …un obiect din lut…, fără a înțelege prea bine care a fost intenția inițială a autorului… Era ca și cum ai încerca să faci un curcubeu din resturi pe care le ai la îndemână. Sau o auroră boreală. Sau cum ar fi sa pictezi cerul cu acuarela? Nu pot sa uit nici cum a început ziua respectivă. Cică o zi de relaxare. (Se pare că, peste iarnă, am uitat că și relaxarea cu Silviu e, cumva, dureroasă. După circuitul din Deltă, înțelegerea mea cu privire la noțiunile de relaxare și ușor a revenit la forma sa obișnuită pentru un muritor de rând… :). Așa că, în ziua respectivă, am pornit lejer din satul Cerna, de la pensiune, pe un timp relativ frumos. Spun lejer pentru că, după nici jumătate de oră, ne-am oprit din nou pentru un al doilea mic dejun, oferit din toată inima și cu o extraordinară ospitalitate, de data asta, de părinții lui Silviu. M-am bucurat să îi cunosc și deși aveam deja burta plină, aproape toți am gustat din bucatele minunate care ne făceau cu ochiul de pe masă, care mai de care mai apetisante (lapte proaspăt, o brânză care ți se topea în gură, roșii proaspete și tot felul de legume, slănină…) Cu multă părere de rău și ceva greutate la bord, ne-am urcat din nou pe biciclete și am pornit la drum. Ne îndreptam spre Horezu și atelierele olarilor, spre culele fortificate și spre peșteri, visând la istorii vechi și la comori îngropate, mânați de entuziasmul descoperirii de noi frumuseți, ce ne așteptau străbătând timpul. Nu a durat mult însă și toate aceste sentimente înălțătoare s-au stins încet, ca un foc lăsat în vatră nesupravegheat, murate de o ploaie mocănească care a insistat să ne însoțească aproape toată dimineața. Nu era frig, însă apa reușea sa pătrundă chiar și în cele mai ascunse unghere din hainele și încălțămintea noastră. Ce să mai vorbim de rucsac… (cel puțin în cazul meu, pentru că nu fusesem suficient de diligentă să am și eu o husă de ploaie pentru el... Mai târziu, în ziua respectivă, cu picioarele de-a dreptul înghețate, aveam să jelesc după singura pereche de șosete groase ce o aveam la mine în rucsac… udă ….). La Horezu, am fost mai mult decât bucuroși să ne adăpostim la gura sobei  în camera încălzită din atelierul olarului. Focul din vatră și băuturile servite au fost numai bune pentru ridicarea moralului, dar nu suficient. Așa că, tot uzi, dar încălziți (cel puțin în inimă) de ospitalitatea gazdelor noastre, încărcați și cu niște mostre superbe de olărit, am pornit spre culele din Măldărești. Veche casă boierească fortificată, construită asemenea unui turn de apărare, dar având înfăţişarea şi confortul unui mic castel provincial, așa ar suna o definiție a unei cule. Spre rușinea mea de cetățean român și cititor de istorie, nici nu știam că există așa ceva în țara noastră. Frumoase, mândre, înălțându-se spre cer cu turnurile lor albe, cochete, îmbrăcate în lemn și fier, cu zidurile lor groase și înalte cu nenumărate creneluri, te îmbiau să intri și să le descoperi tainele, să le asculți povestea, șoptită de veacuri celor care au urechi să asculte. Despre familii de boieri care au trăit odinioară, care s-au luptat pentru libertatea lor, pentru familie și cămin, s-au bucurat de timpurile de pace, care au iubit, au urât, au avut vise și dorințe și idealuri… Un loc în care prezentul se împletește cu trecutul și privește spre viitor. Iar în această istorie a timpului, în secolul 21, apărem și noi, o duzină de bicicliști plouați, paşnici, înarmaţi doar cu o curiozitate vie. Și descoperim comori de o simplitate rafinată, cula Măldărești, Greceanu sau Duca, după numele celor care le-au construit. La schimb cu preţul minor al biletului de intrare, câștigăm respect pentru trecutul eroic și valorile morale și intelectuale ale nației române, dar și admirație față de o regiune minunată, cu un peisaj de-a dreptul încântător. Dar ce să mai povestesc de Peștera Muierii, de Peștera Liliecilor, cu ale ei unice biserici (unde Silviu a bătut toaca, iar Luci a jucat J), de Cheile Bistriței și de Grota Ursului. Sau cum aș putea vreodată să uit cum am urcat cu bicicleta, pentru prima dată, Transalpina?? Pe soare, cu nori, prin ceață și vânt, pedalând aproape în întregime toată urcarea. Un peisaj de-a dreptul incredibil, suspendat în eternitate, ce îți oferea o imensă senzație de libertate, de sălbăticie și … de nemurire. Sau coborârea spre Rânca, pe un asfalt umed și vânt, frig și ceață, apoi soare, creându-ți senzația că în secunda următoare îți vei lua zborul. Sunt clipe pe care nimic nu le poate înlocui, iar entuziasmul, buna dispoziție, ajutorul și grija colegilor de pedalat sau spiritul de echipă în cazul unui incident au făcut ca aceste momente să devină unele de neuitat. Ar mai fi multe de povestit, dar nu ar încăpea într-o cărticică. Rămâne doar să stârnesc curiozitatea celor ce nu au fost în tură și buna dispoziție și nostalgia celor care au trăit aceste clipe dureros de frumoase J, suspendate undeva în amintiri, bine păstrate în albumul inimii noastre. Sunt foarte recunoscătoare pentru acest timp. Fără vreunul dintre noi, tura nu ar fi fost la fel. Mai ales fără echipa care a făcut posibilă această călătorie, care s-a străduit din greu să pună lucrurile cap la cap și să pornească tura. Chiar și cu unii care nu au atâta experiență și sunt la început. Așa că mulțumesc tuturor, și în special lui Silviu, Bianca, Mihai, întotdeauna mă simt în siguranță în echipă, încurajată și provocată să devin tot mai bună. Vârsta de 100 de ani, cu siguranță, o voi sărbători alergând ca o căprioară pe munte și pedalând …. pe coclauri…:)
    Laura Popa
    Pasionată de mișcarea în natură
  • Frumos...ma bucur enorm sa vad ca tot mai multi adepti ai sportului, oricare ar fi acesta, iau parte la tabere si competiti, in care invata ,devenind viitorii mari competitori. Va felicit si va doresc standarde cit mai inalte.
    Nelu Săcarea
    Alpinist, Autor al carții "Ultima lungime"
  • “Eu pot să zic că nu m-au mai durut genunchi la schi pentru că Silviu m-a învățat ce să fac. Aveți careva dureri de genunchi de la alergări?”
    Maria Ber
    Alergătoare Montană
  • ”2 ore de biclă, 1 ora de yoga și tot nu îmi trece febra după Tabăra de Alergare Montană organizată de Silviu Bălan. A fost greu? A fost usor? Știu însă că a fost tare distractiv și folositor.
    Cristina Paceagiu
    Alergătoare Montană
  • “Weekend-ul acesta l-am petrecut alături de Silviu Bălan și o gașcă faină de oameni în tabăra de alergare montană, unde am învățat tehnici corecte de alergare, puțină orientare și ne-am și distrat!”
    Cornel Pochiu
    Director de creatie Fisheye.ro :), Designer, Fotograf, Membru CPNT Brașov.
  • Un weekend minunat cu alergare montană, orientare, o tonă de informații foarte utile despre alergare și multa voie bună alături de oameni tare faini la Tabăra de Alergare Montană. Felicitări Silviu Bălan staff - o echipă de nota 20!”
    Iulie Darie
    Manager “Harbuz”, Alergătoare Montană
  • “Pentru prima dată la Babarunca și pe Vârful Ciucaș. Tot pentru prima dată la un concurs de orientare și am învățat să citesc o hartă de orientare. Tot pentru prima dată am facut poze fotografilor oficiali cu propria lor camera. Multumesc Fisheye pentru încredere și bineînțeles pentru poze. Mulțumesc Silviu pentru eveniment și mamei și verișoarei tale pentru gătit.”
    Gabriel Drilea
    Director Resurse Umane, Alergător Montan
  • ”Mă împăcasem oarecum cu ideea ca voi fi singura persoana din CPNT care nu va ști să schieze. Până anul trecut când am trecut peste acea barieră și am mers la prima mea ședința de schi avându-l ca insctructor pe Silviu Bălan. Pot spune că am fost norocoasă că l-am avut pe Bălan ca instructor pentru că iți explică absolut orice, te încurajează, te ambițonează, te felicită; un instructor care iți transmite energie și te face să rămai zi și noapte pe pârtie. Mulțumesc Silviu Bălan pentru încredere și că m-ai făcut să mă îndrăgostesc de acest sport minunat!"
    Elena Diaconu
    Membru CPNT Brașov
  • ”I was always curios to see Silviu Balan run. I’d see him at the beginning of trail running races, then he would sprint ahead with the other top runners and I’d see him again at the awards ceremonies. Eager to learn from him, I joined one of his trail running camps. … Overall, Silviu’s trail running camp was a very good experience. I now have a better grasp of the knowledge I need to grow and improve my running.”
    Andrei Olariu
    Alergător Montan
  • “Foarte fain (și ieftin) a fost în tabăra lui Silviu, o să revenim cu siguranță. Este un mijloc bun de a invăța de la cineva cu adevarat bun și de a încuraja sportivii care vor să trăiască din alergare și să învețe și pe alții. Ne revedem în iulie sper. “
    Dinu Turcanu
    Jurist, Alergător Montan
  • Silviu spunea zilele trecute că acum câţiva ani era cam singurul care alerga sus pe Tâmpa. Peste câtiva ani, multi se vor lăuda că au fost în tabăra lui Balan.”
    Valentin Barbat
    Propietar “Tipografia”, Alergător Montan
  • "Nu sunt vreun alergator cu state vechi...nici vreun campion...dar imi amintesc ca am început dinspre alpinism și m-am avântat prea brusc în curse de anduranță pe munte. După doar câteva luni am participat la Eco...la Hercules și apoi...mi se pare incredibil când îmi amintesc...am făcut tura lungă la 7500. Toate cu suferință...aproape inuman la ultra-ul CPNT. Am învățat din mers...m-a ajutat enorm voința și trecutul de montaniard...dar am facut greșeli ce mă puteau costa mult sanatatea. Ar fi fost extraordinar sa incep cu o tabara de alergare montana....cum este cea organizata de Silviu Balan...si sa invat primele lucruri chiar de la un campion. Pentru cei incepatori...dar si pentru cei mai avansati ...e un eveniment care nu poate fi ratat. De la Silviu am invatat primele miscari de ski de tura...tot sub forma de tabara...si e un prof bun...acum si mai experimentat. Recomand cu caldura!"
    Florin Glinta
    Psiholog, Alergător Montan
  • “Numai câtiva oameni vă pot invăța cum să alergați corect pe trail. Silviu Bălan este unul dintre ei. Nu e de-ajuns (și nici meritoriu cum ar crede unii) doar să vă aliniați la start și să tropăiți până la finish în n-shpe ore. Omul poate chiar o să vă facă să descoperiți bucuria de a alerga fără chin , zeci de kilometri, pe poteci. Join his TR class!”
    Ion Trandafir
    Schior extrem

Laura Popa

Pasionată de mișcarea în natură


Tocmai ce m-am întors din tabăra de alergare din munții Bucegi, cu Bianca, Silviu, Mihai și Andrei. Cu implicarea fiecăruia, tabăra a fost una foarte reușită. Alergare cât cuprinde, pe deal, la vale, pe munte, prin iarbă sau bolovăniș, prin pădure, pante abrupte sau line, mers rapid sau cu bețe. Mâncare foarte bună, ca la mama acasă :), prezentări teoretice, întrebări, discuții, ateliere de exersat cunoștințele dobândite, un mini concurs care a activat spiritul de competiție existent în orice alergător :), masaje super și foarte foarte multă bună dispoziție. Cam ăstea ar fi câteva din ingredientele principale ale unei tabere reușite, cum a fost și acum. Prezentările făcute de Silviu au fost extrem de folositoare nu numai pentru participanții la Marathon 7500, dar și pentru noi ceilalți, muritorii de rând :), care doar au aspirații că, poate, cândva, vor ajunge pe acolo… măcar ca voluntari.. M-am întâlnit și cu prieteni mai vechi, din celelalte tabere, dar m-am bucurat să întâlnesc și să cunosc oameni noi, alergători cu același scop ca și mine, să ne îmbunătățim tehnica de alergare și să avem rezultate pe măsură. Punctul esențial care mi-a atras atenția a fost că, dacă vrei să alergi cu viteză, trebuie mai întâi să înveți să alergi încet. Îmi place asta. Și îmi place și cum sună. Și în perioada următoare, chiar o să o pun în practică. Pentru că… undeva, cândva, vreau să alerg ca o căprioară :) pe munți… (însă, toate la timpul lor). Informațiile primite s-au completat foarte bine cu poveștile din experiențele de concurs ale lui Silviu și cu cele din culisele concursurilor organizate de echipă. Iar sfaturile și corecturile din timpul turelor de alergare au făcut toată diferența. Mai mult, grija față de ceilalți din grup și spiritul de echipă mi-au sărit, pentru a mia oară, în ochi, așa cum se întâmplă de când am început să particip la aceste tabere. Iar cireașa de pe tort a fost mini concursul unde fiecare dintre noi a arătat cum aplică ceea ce a învățat și a apreciat frumusețea alergării celorlalți colegi, distrându-ne de minune (iar eu am fost foarte mândră de colega mea de cameră…și de celelalte căprioare, că băieții, oricum, aleargă de nu-i ajungi Ș). Iar ca încheiere, am avut parte și de o recompensă specială, când toți membrii echipei și-au demonstrat într-un mini concurs ad-hoc calitățile și experiența în ale alergării. Așa că, nu o să lipsesc nici de la următoarea tabără. Chiar vreau să alerg ca o căprioară…:) Însă, de mult voiam să povestesc despre cealaltă tabără, în care am fost recent cu Bianca, Silviu și Mihai. Cu bița, pentru care am o pasiune specială. Este vorba despre circuitul cu bicicleta din Transalpina și Oltenia din luna mai, anul acesta. Mi-a lăsat amintiri de neuitat. Să stingem luminile și să începem. ……  ”E groaznic de frumos!” Acesta a fost răspunsul meu la întrebarea lui Silviu la vreo câteva zeci de minute după ce plecasem din Păltiniș. Totul mi se părea groaznic… de frumos. Groaznic… Pentru ca, deși am alergat toata iarna, pe bicicleta nu m-am mai urcat de anul trecut, din septembrie, de la circuitul din Delta. Și, să pornești într-o tura de 200 km cu peste 1500 metri diferență pozitivă de nivel fără să mai fi pus piciorul pe pedala bicicletei de 6 luni de zile, și asta doar cu o săptămână înainte de un maraton (primul tău maraton), e curată nebunie‼ Însă Silviu mă acceptase, iar eu luasem decizia după o lungă și matură chibzuință, așa că iată-mă cu picioarele pe pedalele bicicletei, pe șa, în grupul care fremăta de nerăbdare. Îngrozită de ce simțeam și vedeam. Iar începutul a fost pe măsura pauzei: la nici zece minute după ce am pornit, aproape în lacrimi, îmi venea să întorc bicicleta și să zic că renunț, că rămân să fac plimbarea cu duba, că le doresc o călătorie frumoasă, fără mine. Nu am făcut-o însă… probabil de rușine și gândindu-mă ca mai am timp sa abandonez pe parcurs J… Frumooos, de nu se poate povesti…. Pentru că, în jur, totul era atât de frumos: verdeață, verdeață și iar verdeață… Copaci verzi, un verde pur care iți atingea parcă ochii și îți încălzea inima, păsărele vesele care ciripeau, ape cântătoare, frunze foșnind în bătaia vântului, dealuri și munte, fără țipenie de om, doar liniștea în care se auzea cântecul apei și al păsărilor, scrâșnetul cauciucurilor pe pietricelele săltărețe. Doar eu nu aveam ochi pentru atâta frumusețe, muncind din răsputeri să țin pasul cu ceilalți. O provocare imensă acest circuit‼ În cazul meu, 213 km calculați după schema Biancăi (cu 1340 m diferență pozitivă și 2030 m diferență negativă în zilele maxime), pedalați în 4 zile minunate, zile în care am trăit cât alții într-o lună, în care am trecut de la groază la extaz, de la frustrare și disperare la bucurie și fericire, de la neputințe și limite autoimpuse la noi și uimitoare perspective, timp care m-a schimbat și m-a îmbogățit. Poate părea un clișeu, dar nu este. Pentru că fiecare tură are ceva special. Iar aici peisajul a fost de-a dreptul incredibil. Munți, văi, dealuri, șes, peșteri, chei, o natură de o bogăție și o frumusețe ce nu se poate pune în cuvinte, de o diversitate uluitoare: când urcai pante abrupte, când coborai curbe line, când pedalai pe drumul drept sau ușor la vale sau la deal, când coborai abrupt pe pietriș sau bolovani. În jur, pe măsură ce urcam în munți sau coboram în văi, natura se schimba neîncetat. Trăgea cu ochiul spre noi, să vadă dacă îndrăznim să fim cumva plictisiți și ne surprindea iar cu câte una din frumusețile ei tainice. O splendoare! Aici, în Oltenia, am întâlnit oameni extraordinar de amabili și de ospitalieri, muncitori, pricepuți în meșteșugul lor, oameni cu poftă de viață și care știu să prețuiască viața, care nu credeam că mai există în veacul acesta. Am intrat în atelierul olarului și am văzut cum bucata de lut prinde viață. Cum se lasă modelată în mâna pricepută a meșterului și prinde forme. Priveam vrăjită cum olarul învârtea constant roata cu piciorul, iar masa amorfă de lut se transforma, sub acțiunea apei și a mâinii sale, chiar sub ochii mei, într-o coloană de lut, apoi o coloană țuguiată, o clepsidră plină, o scobitură într-un fel de căuș, apoi căușul se lățea și prindea margini, apoi se aplatiza și, în final, … farfuria de lut. Uluitor. Părea atât de simplu și de natural să modelezi lutul. Părea că chiar și eu, care nu am aplecări spre astfel de lucrări, aș putea face această joacă de copil. Însă doar părea, pentru că cei 30 de ani de experiență de modelat lutul își spuneau cuvântul în cazul meșterului olar (…meserie, din păcate, pe cale de dispariție…cred). Toate strădaniile noastre cele mai bune au fost sortite eșecului. În cel mai bun caz, palidele noastre eforturi de a construi ceva au avut ca rezultat ceva ce ar putea semăna cu …un obiect din lut…, fără a înțelege prea bine care a fost intenția inițială a autorului… Era ca și cum ai încerca să faci un curcubeu din resturi pe care le ai la îndemână. Sau o auroră boreală. Sau cum ar fi sa pictezi cerul cu acuarela? Nu pot sa uit nici cum a început ziua respectivă. Cică o zi de relaxare. (Se pare că, peste iarnă, am uitat că și relaxarea cu Silviu e, cumva, dureroasă. După circuitul din Deltă, înțelegerea mea cu privire la noțiunile de relaxare și ușor a revenit la forma sa obișnuită pentru un muritor de rând… :). Așa că, în ziua respectivă, am pornit lejer din satul Cerna, de la pensiune, pe un timp relativ frumos. Spun lejer pentru că, după nici jumătate de oră, ne-am oprit din nou pentru un al doilea mic dejun, oferit din toată inima și cu o extraordinară ospitalitate, de data asta, de părinții lui Silviu. M-am bucurat să îi cunosc și deși aveam deja burta plină, aproape toți am gustat din bucatele minunate care ne făceau cu ochiul de pe masă, care mai de care mai apetisante (lapte proaspăt, o brânză care ți se topea în gură, roșii proaspete și tot felul de legume, slănină…) Cu multă părere de rău și ceva greutate la bord, ne-am urcat din nou pe biciclete și am pornit la drum. Ne îndreptam spre Horezu și atelierele olarilor, spre culele fortificate și spre peșteri, visând la istorii vechi și la comori îngropate, mânați de entuziasmul descoperirii de noi frumuseți, ce ne așteptau străbătând timpul. Nu a durat mult însă și toate aceste sentimente înălțătoare s-au stins încet, ca un foc lăsat în vatră nesupravegheat, murate de o ploaie mocănească care a insistat să ne însoțească aproape toată dimineața. Nu era frig, însă apa reușea sa pătrundă chiar și în cele mai ascunse unghere din hainele și încălțămintea noastră. Ce să mai vorbim de rucsac… (cel puțin în cazul meu, pentru că nu fusesem suficient de diligentă să am și eu o husă de ploaie pentru el... Mai târziu, în ziua respectivă, cu picioarele de-a dreptul înghețate, aveam să jelesc după singura pereche de șosete groase ce o aveam la mine în rucsac… udă ….). La Horezu, am fost mai mult decât bucuroși să ne adăpostim la gura sobei  în camera încălzită din atelierul olarului. Focul din vatră și băuturile servite au fost numai bune pentru ridicarea moralului, dar nu suficient. Așa că, tot uzi, dar încălziți (cel puțin în inimă) de ospitalitatea gazdelor noastre, încărcați și cu niște mostre superbe de olărit, am pornit spre culele din Măldărești. Veche casă boierească fortificată, construită asemenea unui turn de apărare, dar având înfăţişarea şi confortul unui mic castel provincial, așa ar suna o definiție a unei cule. Spre rușinea mea de cetățean român și cititor de istorie, nici nu știam că există așa ceva în țara noastră. Frumoase, mândre, înălțându-se spre cer cu turnurile lor albe, cochete, îmbrăcate în lemn și fier, cu zidurile lor groase și înalte cu nenumărate creneluri, te îmbiau să intri și să le descoperi tainele, să le asculți povestea, șoptită de veacuri celor care au urechi să asculte. Despre familii de boieri care au trăit odinioară, care s-au luptat pentru libertatea lor, pentru familie și cămin, s-au bucurat de timpurile de pace, care au iubit, au urât, au avut vise și dorințe și idealuri… Un loc în care prezentul se împletește cu trecutul și privește spre viitor. Iar în această istorie a timpului, în secolul 21, apărem și noi, o duzină de bicicliști plouați, paşnici, înarmaţi doar cu o curiozitate vie. Și descoperim comori de o simplitate rafinată, cula Măldărești, Greceanu sau Duca, după numele celor care le-au construit. La schimb cu preţul minor al biletului de intrare, câștigăm respect pentru trecutul eroic și valorile morale și intelectuale ale nației române, dar și admirație față de o regiune minunată, cu un peisaj de-a dreptul încântător. Dar ce să mai povestesc de Peștera Muierii, de Peștera Liliecilor, cu ale ei unice biserici (unde Silviu a bătut toaca, iar Luci a jucat J), de Cheile Bistriței și de Grota Ursului. Sau cum aș putea vreodată să uit cum am urcat cu bicicleta, pentru prima dată, Transalpina?? Pe soare, cu nori, prin ceață și vânt, pedalând aproape în întregime toată urcarea. Un peisaj de-a dreptul incredibil, suspendat în eternitate, ce îți oferea o imensă senzație de libertate, de sălbăticie și … de nemurire. Sau coborârea spre Rânca, pe un asfalt umed și vânt, frig și ceață, apoi soare, creându-ți senzația că în secunda următoare îți vei lua zborul. Sunt clipe pe care nimic nu le poate înlocui, iar entuziasmul, buna dispoziție, ajutorul și grija colegilor de pedalat sau spiritul de echipă în cazul unui incident au făcut ca aceste momente să devină unele de neuitat. Ar mai fi multe de povestit, dar nu ar încăpea într-o cărticică. Rămâne doar să stârnesc curiozitatea celor ce nu au fost în tură și buna dispoziție și nostalgia celor care au trăit aceste clipe dureros de frumoase J, suspendate undeva în amintiri, bine păstrate în albumul inimii noastre. Sunt foarte recunoscătoare pentru acest timp. Fără vreunul dintre noi, tura nu ar fi fost la fel. Mai ales fără echipa care a făcut posibilă această călătorie, care s-a străduit din greu să pună lucrurile cap la cap și să pornească tura. Chiar și cu unii care nu au atâta experiență și sunt la început. Așa că mulțumesc tuturor, și în special lui Silviu, Bianca, Mihai, întotdeauna mă simt în siguranță în echipă, încurajată și provocată să devin tot mai bună. Vârsta de 100 de ani, cu siguranță, o voi sărbători alergând ca o căprioară pe munte și pedalând …. pe coclauri…:)

Nelu Săcarea

Alpinist, Autor al carții "Ultima lungime"


Frumos...ma bucur enorm sa vad ca tot mai multi adepti ai sportului, oricare ar fi acesta, iau parte la tabere si competiti, in care invata ,devenind viitorii mari competitori. Va felicit si va doresc standarde cit mai inalte.

Maria Ber

Alergătoare Montană


“Eu pot să zic că nu m-au mai durut genunchi la schi pentru că Silviu m-a învățat ce să fac. Aveți careva dureri de genunchi de la alergări?”

Cristina Paceagiu

Alergătoare Montană


”2 ore de biclă, 1 ora de yoga și tot nu îmi trece febra după Tabăra de Alergare Montană organizată de Silviu Bălan. A fost greu? A fost usor? Știu însă că a fost tare distractiv și folositor.

Cornel Pochiu

Director de creatie Fisheye.ro :), Designer, Fotograf, Membru CPNT Brașov.


“Weekend-ul acesta l-am petrecut alături de Silviu Bălan și o gașcă faină de oameni în tabăra de alergare montană, unde am învățat tehnici corecte de alergare, puțină orientare și ne-am și distrat!”

Iulie Darie

Manager “Harbuz”, Alergătoare Montană


Un weekend minunat cu alergare montană, orientare, o tonă de informații foarte utile despre alergare și multa voie bună alături de oameni tare faini la Tabăra de Alergare Montană. Felicitări Silviu Bălan staff - o echipă de nota 20!”

Gabriel Drilea

Director Resurse Umane, Alergător Montan


“Pentru prima dată la Babarunca și pe Vârful Ciucaș. Tot pentru prima dată la un concurs de orientare și am învățat să citesc o hartă de orientare. Tot pentru prima dată am facut poze fotografilor oficiali cu propria lor camera. Multumesc Fisheye pentru încredere și bineînțeles pentru poze. Mulțumesc Silviu pentru eveniment și mamei și verișoarei tale pentru gătit.”

Elena Diaconu

Membru CPNT Brașov


”Mă împăcasem oarecum cu ideea ca voi fi singura persoana din CPNT care nu va ști să schieze. Până anul trecut când am trecut peste acea barieră și am mers la prima mea ședința de schi avându-l ca insctructor pe Silviu Bălan. Pot spune că am fost norocoasă că l-am avut pe Bălan ca instructor pentru că iți explică absolut orice, te încurajează, te ambițonează, te felicită; un instructor care iți transmite energie și te face să rămai zi și noapte pe pârtie. Mulțumesc Silviu Bălan pentru încredere și că m-ai făcut să mă îndrăgostesc de acest sport minunat!"

Andrei Olariu

Alergător Montan


”I was always curios to see Silviu Balan run. I’d see him at the beginning of trail running races, then he would sprint ahead with the other top runners and I’d see him again at the awards ceremonies. Eager to learn from him, I joined one of his trail running camps. … Overall, Silviu’s trail running camp was a very good experience. I now have a better grasp of the knowledge I need to grow and improve my running.”

Dinu Turcanu

Jurist, Alergător Montan


“Foarte fain (și ieftin) a fost în tabăra lui Silviu, o să revenim cu siguranță. Este un mijloc bun de a invăța de la cineva cu adevarat bun și de a încuraja sportivii care vor să trăiască din alergare și să învețe și pe alții. Ne revedem în iulie sper. “

Valentin Barbat

Propietar “Tipografia”, Alergător Montan


Silviu spunea zilele trecute că acum câţiva ani era cam singurul care alerga sus pe Tâmpa. Peste câtiva ani, multi se vor lăuda că au fost în tabăra lui Balan.”

Florin Glinta

Psiholog, Alergător Montan


"Nu sunt vreun alergator cu state vechi...nici vreun campion...dar imi amintesc ca am început dinspre alpinism și m-am avântat prea brusc în curse de anduranță pe munte. După doar câteva luni am participat la Eco...la Hercules și apoi...mi se pare incredibil când îmi amintesc...am făcut tura lungă la 7500. Toate cu suferință...aproape inuman la ultra-ul CPNT. Am învățat din mers...m-a ajutat enorm voința și trecutul de montaniard...dar am facut greșeli ce mă puteau costa mult sanatatea. Ar fi fost extraordinar sa incep cu o tabara de alergare montana....cum este cea organizata de Silviu Balan...si sa invat primele lucruri chiar de la un campion. Pentru cei incepatori...dar si pentru cei mai avansati ...e un eveniment care nu poate fi ratat. De la Silviu am invatat primele miscari de ski de tura...tot sub forma de tabara...si e un prof bun...acum si mai experimentat. Recomand cu caldura!"

Ion Trandafir

Schior extrem


“Numai câtiva oameni vă pot invăța cum să alergați corect pe trail. Silviu Bălan este unul dintre ei. Nu e de-ajuns (și nici meritoriu cum ar crede unii) doar să vă aliniați la start și să tropăiți până la finish în n-shpe ore. Omul poate chiar o să vă facă să descoperiți bucuria de a alerga fără chin , zeci de kilometri, pe poteci. Join his TR class!”