Povestea Circuitului: Transalpina și Oltenia de sub Munte

 

Încep raportul prin a descrie, pe scurt, cum am ajuns la a organiza un circuit în această zonă a țării. De la finele anului 2014, alături de echipa mea am demarat proiectul Silviu Bălan, în care îmbinăm sportul cu natura, rezultând un mod de a fi și o atitudine responsabilă și de conștienzare a ceea ce ne înconjoară. În 2015 am organizat primele tabere de schi de tură și de alergare montană. Din 2016, ne-am lărgit orizonturile și am demarat proiectul „Descoperă România pe Bicicletă și Carpații pe Picioare”.  Prin acest proiect  urmărim să promovăm anumite zone mai puțin cunoscute și să îmbinăm sportul cu turismul, respectiv pedalatul cu obiectivele turistice. Așadar am încercat să ne mărim sfera de interes de la munții din jurul Brașovului și la zone mai puțin umblate pe bicicletă sau pe jos, dar care sunt la fel de speciale ca locurile noastre preferate.

Primul circuit a fost în Colinele Transilvaniei cu ale sale sate sasești și după cinci ture de mai multe zile anul trecut, pot spune că m-am familiarizat destul de mult cu aceste zone și mă simt ca acasă. Anul acesta în coline vom avea alt traseu, deci alte zone de descoperit.
IMG_20170512_170616  

Apoi am ieșit cu totul din confortul nostru al zonei montane sau în jurul Brașovului, respectiv în Delta Dunării, lacurile Razim, Sinoie și Marea Neagră. O parte frumoasă pentru noi la aceste evenimente sunt și turele de recunoaștere în care și noi la rândul nostru descoperim zone și încercăm să scoatem în evidență specificul și farmecul acestora. Chiar dacă e la distanță mare de noi, am ajuns de 2 ori înainte de tură în Dobrogea, pentru a recunoaște traseele, obiectivele și cazările. Totuși pentru o zonă nouă trebuie să ai mult mai multe cunoștințe și variante de back-up, mai ales că lucrezi cu oameni cu care nu ai mai lucrat și chiar dacă pleci din start cu încredere, se întâmplă să mai fii dezamăgit. Anul acesta nu am mai organizat acest circuit, sperăm să-l organizăm la anul, când toate detaliile vor fi perfecte pentru a fi un eveniment de succes.

  

Când ne-am gândit să organizăm aceste evenimente, am avut în plan 3, respectiv Colinele Transilvaniei, Delta și cum i-am spus noi Oltenia. De ce Oltenia, pentru că este o zonă frumoasă și prea puțin promovată și nu în ultimul rând, atât bunicii mei, cât și bunicii Biancăi sunt din zona Horezu și amândoi aveam mai multe cunoștințe asupra zonei dar și logistica pentru organizarea turei era mai simplă, având unde ‘’să tragem în zonă ”.

 

 

Unul dintre cele mai importante lucruri pentru noi în alegerea traseelor este diversitatea, vrem să excludem monotonia și fiecare zi să aibă un specific aparte. Așa am introdus în ecuație și o traversare montană și ce traversare, Transcindrel și Transalpina și în ultima zi urmând să luăm cu asalt Buila-Vânturarița.

 

Anul trecut de paște, am profitat de excursia la rude și noi am făcut primele ture de recunoaștere și tot atunci  ne-am ocupat de căutat cazari care să fie pe gustul nostru. Într-un final cu cazările găsite, am început să gândim efectiv tura. Apoi prin vară eu am mai dat o fugă să caut trasee noi și variante de back-up.

  

În acest an de paște ne-am reîntors în zona pentru a recunoaște varianta finală și iată-ne în Păltiniș, în dimineața de joi, pe 11 Mai, pornind pe un drum de 4 zile, 9 participanți și 3 organizatori plus un șofer ce ne-a asigurat ca în fiecare seara urma să avem bagajele la cazare și să stăm liniștiți având acces la o  mașină de asistență în caz de nevoie.

Cu o parte din participanți eram deja prieteni din alte tabere, cu ceilalți ne-am împrietenit foarte repede și în scurt timp am fost ca o echipa unită. Prima zi a fost alcătuită preponderent din drum forestier. Am plecat din Paltiniș, am urcat cam 300 diferență de nivel prin Cindrel, am coborat în Valea Sadu, de unde am urcat până în Pasul Șteflești, graniță între Munții Lotru și Cindrel.

  

Valea Frumoasa ne-a purtat la vale până în Transalpina, unde după câțiva kilometri de asfalt, cu o coborâre finală rapidă, iata-ne la Cabana Oborșia Lotrului, după 57,5 km cu 1305 metri diferență de nivel pozitivă și 1255 metri negativă, sau 45 km cu 930 metri diferență de nivel pozitivă și 910 metri negativă pentru cei care au preferat să se păstreze pentru a două zi și au ales să nu mai facă ultima bucată de asfalt, mașina de asistență facându-le transferul la cazare.

Aici am continuat socializarea, ne-am cunoscut mai bine, după masa copioasă, țuica aducătoare de pofta de mâncare, unii o bere, alți un vin, atmosfera a fost una de prietenie, de parcă ne cunoșteam de ani de zile. Ne-am delectate apoi la filmările din cursul zilei proiectate în sala de mese și cu filmările din alte tabere și circuite. Ar mai fi de adăugat faptul că Mihai în fiecare seară se ocupa să ne relaxeze prin masaj specific.
A doua zi urma cea mai grea etapă din aventura noastră, respectiv traversarea Transalpinei și a pasului Urdele aflat la aproape 2200 de metri. De adăugat faptul că pe sus nu se topise toată zăpada, așa că se anunța o zi epică. Încă de dimineață ploaia măruntă ne-a lucrat la moral, dar până la urmă s-a dovedit că nu a fost chiar de speriat și din punctual meu de vedere am avut noroc.      

 

Chiar dacă era umezeală mare în aer, la peste 2000 m era ceață și adia un pic vântul. Am trecut victorioși pe partea sudică a muntelui și am început coborârea spre Oltenia. Traversarea a mai multor petece de zăpadă, pauza de masa din pasul Muntinu și cele câteva membre înghețate, cu siguranța a transformat această zi într-una memorabilă, în urma căreia cu toții am devenit mai puternici.

Apoi când am coborât sub plafon, ne-am cam relaxat, o poză, câte o vorbă și din păcate în Rânca am avut un mic accident, care până la final s-a dovedit a nu fi atât de grav. Cu toate că Gabriela nu a mai continuat această zi și a ratat super coborârea pe Valea Galbenei, de următoarea zi a revenit alături de noi și asta a fost cel mai important.

După ce ne-am desparțit de Bianca și Gabi, care l-au așteptat pe Levi în Rânca noi am coborât spre și apoi pe Valea Galbenei. Cum a fost? Desigur epic. Cu biciclete cărate în spate și traversare de râu, unii în picioarele goale alții direct. Apoi următorii aproape 20 de km de coborâre au intrat exact la suflet pentru toată lumea. După euforia coborârii, ne-am hidratat cu o bere la Peștera Muierii. Apoi cum era firesc am și vizitat-o și spre bucuria mea, participanții au rămas plăcut surprinși.

  

Câteva dealuri, dar data asta pe asfalt și câteva glume pe seama mea, că aș vrea să-i storc de toată energia pe participanți și iata-ne și la a doua cazare, Pensiunea Agroturistică Cerna. În total 67 km cu 1340 metri diferență de nivel pozitivă și -2030 diferență negativă.

Deja eram ca o gașca de prieteni, așa că restul serii a venit de la sine, cu mâncare bună, dar mai ales cu murături de ținut minte. Nici nu ne-am dat seama când a zburat timpul, majoritatea trecuseră și pe la Mihai pentru masaj și încet, încet lumea a dispărut la somn.

După două zile mai grele, a treia urma să fie mai relaxantă, cu accentul pe vizite, tradiții, cultură și socializare.

După un mic dejun copios cu produse tradiționale, care mai de care mai atragatoare, pornim pe traseu și la scurt timp ne-am oprit la casa bunicii mele, unde rudele mele au pregătit o degustare de produse tradiționale. Preferata tuturor a fost branza proaspătă care scârția în dinți.

    

Cazarea din seara asta avea să fie la Casa Cucu, o casă de oaspeți tradițională cu niște gazde cum rar găsești, gospodari și primitori. Și meniul a fost unul tradițional, sarmale și piftie, cu chec la desert și să nu mai spun de vinul de țară. Unii a spus că sunt printre cele mai bune sarmale mâncate până atunci. Eu nu sunt expert în sarmale, dar întradevăr au fost bune.  Seara a continuat ca într-o familie.

 

Iata-ne și în ultima zi a circuitului nostru. De data aceasta am plecat mai repede cu o ora și pe la 8.30 am pornit în cea mai tehnică zi a turei. Întâi ne-am încălzit pe dealurile de sub masivul Buila Vanturarița, apoi au urmat 3 km cu 400 diferență de nivel de push-bike.

  

Chiar dacă a fost solicitant pentru toată lumea, peisajul descoperit după aceea ne-a făcut să simțim că a meritat din plin urcarea, având o așa panoramă.

    

Apoi traseul ne-am purtat în continuare pe un sigle track frumos, unde Adi a reușit să își rupă cadrul. Ce am făcut în continuare… v-am spus că eram o echipă. Eu aș fi avut chef de o alergare, dar eram în SPD-uri,  însă Mihai era în adidași de alergare, așa că nu am mai stat pe gânduri. Mihai i-a dat bicicleta lui Adi, iar el a luat-o pe cea defectă și a alergat pe lângă ea vreo 10 km până ne-am întâlnit cu mașina de asistență.

Apoi am avut coborâre și plat, chiar și un pic de ploaie. Ne-am întâlnit cu Laura și Bianca. Ele au mers pe un traseu mai scurt dar la fel de frumos.

< 

Iata-ne pe toți la finalul aventurii, la Muzeul Satului din Râmnicu Vilcea, urcându-ne în mașini pentru a ne întoarce spre Păltiniș și spre case.
  

Tuturor ne-a părut rău că ne despărțim, dar am încheiat cu promisunea că ne vom mai revedea.

  

Vă mulțumesc și eu pe calea aceasta, vouă, celor care ați participat, pentru timpul petrecut împreună și vouă, celor care ați citit până aici, pentru răbdare. Dacă v-a prins povestea noastră, poate o să vă alăturăți nouă în aventurile viitoare.

Urmează Colinele Transilvaniei pe bicicletă.

Numai bine!